Nu pot să-mi plâng sau să vă plâng de milă,
Cât verde mai e în frunză clorofilă,
Cât prostia cea lehuză şi grăsană
Mai dă compatrioţilor pastramă.
Cât educaţia e vie ca un orb,
Iar noi mai smulgem irisul din sorb,
Când nu vărsăm, deşi ne este rău,
Iar disperarea umple capul greu.
Nu pot să smulg din depărtări departe,
Când toţi românii sunt plecaţi aparte
Într-un exil flămând al valului trecut,
Acum când stau pe unde n-or fi vrut.
E vremea înghesuielii şi-a tocirii,
Când se zbat în suflete baierele firii,
Când , ba scrâşnind, ba scâcet trimbulând,
Cuvintele strivesc, hemoragii provoacând.
Când muşcă din belşug şi din odihnă
Puţini înfipţi în masacrata tihnă,
Când se rup vertebrele zenitului,
Noi orbi, nu ne vedem Coloana Infinitului.
De aceea cred chiar de mi-este frig,
Că vom prăda silaba ce eu pot să strig
În lumea nouă, nouă ne e ursit,
Să eliberăm, ce alţii au urgisit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu