luni, mai 27, 2013

Filomele




E searbăd pragmatismul lumii fix,
Presupunând tradiții, bogății și moarte,
Dintr-un cuvânt ți-oi da destin prolix
Si dintr-o strofa iți voi face parte.

La pitorescul clocot eu voi fi ecluza,
O mare o voi trece prin turbine,
Dar nu uita sa stai cu mine, muza,
Caci inima mea știe doar de tine!

Aici te indemn sa-mi fii din nou aproape,
Prea depărtat de nimereala și extaz,
Fiindcă nu cred în lumea ce socoate,
Un om doar după conturi, nu  obraz.

Lumini și ceruri salt acum pe foaie,
Un răsărit sau chiar un curcubeu,
Pot sa-ți înalț în aer cântec de cimpoaie
Si sa cobor în suflet doar instantaneu.

E plina lumea de stereotipuri,
Copii din xerox fixe ne privesc
Ori infernale stări de vis se agita,
Nevidecandu-ne de visul omenesc!

De aceea eu tot te iubesc constant,
Când tu ma uiți in fiecare clipa,
Fiindcă în gând doar tu poți instant
Sa-mi vindeci amorțeala din aripa!

Si om zbura din nou spre cer
Cum se cuvine, ca meșterii dibaci,
In vremi apuse  de mister,
Lasand in urma doar miros de cozonaci.

duminică, mai 26, 2013

LACRIMI CITADINE


Lacrimi citadine cad pe înserate
Pe pianul suplu al străzii pavate,
Vieţile chiar prinse-s în vârtej

Se saltă pe vârfuri strigând din gâtlej,
Fetele se vaită că băieţi-s brute
Iar ei fac ochiade celor mai urâte.

Aburi de clavire poartă rochii negre
Şi se pun sub streşini afişe celebre,
Ţopăind culoarea după cum le vine,
Vrând să schimbe lumea în duel cu tine.

marți, mai 21, 2013

Dragostea prăsită cu iele







































Am respirat brume, am băut zăpezi,
Am lins drob de stare din sărit de iezi,
Am vândut pe Iuda pe-o vadră de vin,
Am tăiat copacul-un măr mai puţin,
Am lăsat să-mi crească barbă din peniţe,
La apus de soare zbor de gărgăriţe,
Mi-am crescut răbdarea, fulgere fumând,
Am stins curcubee, urşi amuşinând,
Am tras chiulu-n vrăbii, cu stafizi de turci,
Fost-am pus oblon la răscruci de cruci,
Busuioc lingou de nea prin suspin,
Praf de poezie prin cer viscain,
Movele magnolii-funii la vioară,
Am dormit pe cobză şi-am zburat spre seară,
Am râs cu scântei, chiar şi-n forme fixe,
Desfrunzind femei de stări neprolixe,
Am iubit zăganul, l-am hrănit cu irişi,
Printre nuferi galbeni, hrăneam rozii ibişi,
Am simţit miresme pure de anotimpuri,
Am zidit cetăţi şi am ridicat imnuri,
Am suit pe trepte cobiliţa lunii,
Neuitându-ţi ochii încinşi, ca tăciunii.

luni, mai 20, 2013

Poem cu picioare lungi


scris de mine în luna dragostei între Valentine's Day şi Dragobete


Pe dragoste, în principiu, o doare în cot,
Nu e ca dreptatea, oarbă,
Ci bezmetică de-a dreptul,
Dă, uite aşa, buzna!
Şi ţine o vreme,
Cam până apar rudele de dinainte sau de pe urmă,
Uneori, cele din urmă sau prietenii de după,
Nu e ca minciuna, cu picioare scurte, dragostea,
De obicei are picioare lungi şi forme pe măsură,
Dar, mai ales ea este amar de dulce,
Ca mierea cea mai bună din cea mai multă floare,
Până la lehamite şi până la înserat,
După care din ea se fac medicamente
Antistres, antimers, antiriduri, antirăzboi,
Anticocoaşe, anticocoloaşe, anticelulită,
Ba uneori se fac şi petale şi tulpini,
Iar uneori se fac şi seminţe din dragoste,
Destul de deştept, fiindcă şi atunci
Pe dragoste o doare în cot,
Fiindcă dincolo de falange
Se termină viaţa!

marți, mai 14, 2013

ILUMINARE





Am fost Mercuţio cel zurbagiu,
Ironic, şotângar şi pus pe glume,
Un traficant de înţeles zglobiu,
Al morţii care se vorbeşte-n rime.

Am fost un bun prieten, voluptos,
Înfumurat de stele ce se cată,
Dar am ştiut să mor fără prisos,
Din vina clanurilor ce se-arată.

Spunând adevăruri,  adeverind morminte,
Ce lumi stupide mi le-am hărăzit,
Eu îl provoc acum pe cel ce minte,
Căci tot al meu destin îmi e urzit.

Un spectator interactiv al lumii,
Un om care trăiește doar pe bune,
Un traficant de vise-n poarta lunii,
Ce n-a știut din stele să răsune.

Am fost Mercuţio, cel  rănit mortal,
Simbol modest al unei vieți normale,
Orgoliile voastre într-un plan bizar
Doar vor ucide, nu vor da vreo cale.

luni, mai 13, 2013

RĂSĂRIT





Dau de-a dura neputinţă şi spaimă
Acelor bufniţe care se cred ereţi
Şi-n zilele de toamnă deschid cramă
Boboc întru iubire pentru poeţi.

Rup bucurii cu dinţi de alabastru,
Şi le-ntorc jefuite ca pe foame,
Iar celor stând în albastru,
Le las nisipuri flămânde-n bastoane.
 
Cu ochii-aud lumini tot neculese,
Ivite dintre cetini de clopot mult bătrân,
Lumină prelungită, virile-mi metrese,
De abur ghilotină din cer ce-l răzbun.

Dau de pomană fumul nopţii mele,
Târşâit pe-asfaltul unui vechi roman,
Scris doar în clipe surde, rupt în clipe grele,
De un erou bărbos, dostoievskian.

Dau de-a dura din mâna mea stângă,
Din vena mea rotundă şi avară,
Dau de pomană gloria-mi nătângă,
Din pagina ursită să răsară.


Păstrez numai spinarea de poet.
Dură şi arcuită, urlând ca o fiară,
Dau tropotul de cai ce-or să dispară
Din scumpul şi nepăsătorul meu sipet.

Mai ţin de-o vertebră femeia din lună,
Să-mi lingă cu pleoapele-i lunge tot pasul,
Umbrit de un soare ce vrea să apună,
Deşi-a răsărit chiar când nu a fost cazul.

sâmbătă, mai 11, 2013

Umbre pe trandafiri


Pe umeri îşi pictase îngeri,
În suflet aduna cocori,
Pe buze avea râs ce-l sângeri
Şi tot stătea cu capul în nori.

Cu toamna striga primăvara
Dintr-un etaj de porţelan,
Pe inimă asculta   vioara,
Plângând avidă de-un pian.

La capăt de etaj stam eu,
Cu rană la genunchi, nu-n suflet,
Cu roze căuta un zeu,
Eu pe-un genunchi răgeam în umblet.

Mă învolbura apa în ulcioare,
Cascade cad din cărţi  licoare,
Ea îmi fuma starea de anxietate,
Şi-mi trântea  toamna, oglinda-n cetate.

Prin bibliotecă văd cum zbori prin carte,
Neavând răbdare să-ţi sărut cea parte,
De zână în surâs, potrivit de sare,
Trandafir pe lamă, emanând răbdare.

Pe umeri purta picturile cu îngeri,
Prin suflet îi zburau cocori,
Se alăpta cu flori de nuferi
Şi cu ghirlandele de primăveri.

„Prăsila miriadelor de stele, un cer neschimbător, atunci când Pământul fuge de sub picioare”: Eu.


vineri, mai 10, 2013

Luxul lecturii: Mărturisitorul





Gândul nerostit al celor mai mulţi poeţi este acela de a ascunde, sub perdeluirea vorbei atent alese, ceea ce vor, de fapt, să spună. Aşa s-au născut metaforele şi parabolele. Instinctual, poetul are ceva din fragilitatea cuvântului cu care lucrează. Rareori el cutează a zice răspicat ceva anume. Forţa lui stă în sugestie, necum în tăria rostirii. Ionel Muscalu procedează altfel. Mărturiseşte, dintr-o suflare, ce are pe suflet. şi are destule. Iubire, înainte de orice. Dar şi amintiri, şi prieteni pe care nu se sfieşte a-i evoca şi a-i numi, întâmplări, experienţe pilduitoare, locuri ce i-au marcat trecerea prin vreme. Mărturisitor fiind, ştie să povestească, ceea ce nu prea este la îndemâna poeţilor cu pretenţii de fantazare rimată şi/sau ritmată. Din acest unghi de vedere, Ionel Muscalu e din familia lui şerban Foarţă şi Emil Brumaru, fără a atinge, încă, virtuozitatea acestora şi nici extravaganţele care fac deliciul scrierilor mentorilor săi, în preajma cărora îşi cantonează poezia. Fără a fi un ascet al comunicării directe, poetul nostru este ceva mai retractil, dar la fel de atent la subtilitatea sensurilor, punând toată miza pe lirismul curat, pe distilarea vocabulelor. Ionel Muscalu are căldură şi tandreţe, nerv şi retorică. Poet de veac XXI, fără a se lăsa sedus formal de postmodernismul care pare a-i fi, mai curând, structural, el este o voce distinctă şi clară, pronunţându-se verde şi deschizându-şi, fără eziutare, sufletul. Forţa scrisului său stă într-o tensiunea lăuntrică aparte, pe care ştie să şi-o etaleze dezinvolt. Cam acestea ar fi consideraţiile care au alcătuit postfaţa semnată de mine la cea de-a doua ediţie a volumului „Baladele oraşului meu. Chipuri de prieteni”, apărută în primăvara acestui an la Editura Pelican şi urmând unui alt volum, „Războiul cailor pe pereţi”, tipărit ceva mai demult. Ionel Muscalu este încă foarte tânăr (n-a împlinit 35 de ani), dar are peste un deceniu şi jumătate de când scrie. A început ca jurnalist – şi am a mă felicita că i-am acordat, de la început, toată încrederea. A făcut şcoli multe, a umblat prin mai toată lumea largă, dar na încetat să cizeleze la versuri Băiat de la ţară, din împrejurimile Giurgiului, a prins drag de acest oraş mic şi i s-a dăruit. Între poemele care deschid cartea la care mă refer se numără şi acest frumos „început”: „Voi scrie o carte cât o lună plină,/ Vărsată în balsam de lemn de tei,/ Prin florile de crin, bujor şi iasomie/ Te voi purta de vrei sau de nu vrei.// Voi prinde chipuri de prieteni dragi/ în acul unui spirit de busolă,/ Maşini şi guşteri, pălării şi paji/ Te-or îmbăta, cu chihlimbar de vin, o oră.// Voi ninge valuri simple prin insule de zahăr/ Pe care Dunări şipot leneacă- n primăveri,/ Cu aripi de mătase eu voi aprinde paseri,/ Din veşnica pădure de sălcii, plopi, dureri.// Tichie de cireşe voi pune la ureche/ Statuilor din parcuri în verile de basm,/ în douăzeci de serii voi face nepereche/ Solzoşii peşti din piaţă pe un grătar cu astm.// Privirea-mi de colinde din seri precipitate,/ Fugită ca şi vântul prin mirodenii fix,/ Va creşte mânji din barbă şi pepeni din citate,/ Uitândumă- n departe cu ochiul meu de lynx.” „Talerul de ierburi al copilăriei mele” este o altă evocare lirică, cu sonuri din Labiş:”Am iubit copilăria ca pe o femeie devreme şi nebună,/ Am împănat-o cu dezmeticiri şi simţuri,/ Am pierdut-o în verdele pădurilor sterpe/ Din câmpia Burnazului şi din lunca Dunării,/ Foşnind din frunzele plopilor ca din fustele căzute./ în această umbră răcoroasă, dar nejilavă, în care/ Crapi şi somni se prindeau în cârje de japcă,/ Am învârtit pământul de la un cap la altul/ Ca pe un fus, ca pe ciorchinii de struguri furaţi./ Femeie sensibilă şi debilă, copilăria mea,/ De câinii lupi ai miliţiei şi de biciul paznicilor,/ Am iubit-o cu inima urlând printre vaduri,/ Prin vârtejurile de ciocârlii ale neumbrei,/ Peste gorgane şi măguri, prin răstoace,/ Femeia-mac, copilăria mea aprinsă, voluptoasă,/ Am însângerat lanurile de grânele adolescenţei/ Cu fugi de faun prin pietrele căii lactee,/ îmbrăţişându-mi trupul slab cu liliac şi măceşe./ Am iubit copilăria îmbolnăvită de contrarii,/ Strident şi zvâcnit. Am iubit copilăria ca pe o femeie.” Teribilistul melancolic, însetat de viaţă şi având Esenin în sânge scrie fără şovăire şi nescrâşnit despre „Prăsila miriadelor de stele, un cer neschimbător”: „Roşeşete poezia prinsă în bordele/ Cu muzele mai despuiate decât crezi,/ Cu pumni în ochi, orgii şi cu sechele/ Pe care nu le văd şi nu le vezi./ Un sân altoi, o rădăcină scursă,/ Un zâmbet muşuroi nefericit,/ Piraţii vieţii-ntunecaţi acuză/ Confuziile unui tânăr mag vestit./ Lăcaş al spendidelor minţi, bacante/ Ce poartă-n al lor sân un Bachus dus,/ Stihii scăpate de la miazănoapte/ Aduc veşmântul ce tu i lai pus./ Folos nedezlipit de fantezie,/ Prăsilă-a miriadelor de stele,/ Un cer neschimbător de poezie/ Mai înduleceştea mele clipe grele.” Trăit printre „tâlhari şi cuţitari, bouari şi bivolari”, tânărul nostalgizează vremurile vechi în care „se bea vârtos” în cârciuma „La patru pietre”, unde băieţandrii îşi parcurgeau lecţiile de iniţiere în bărbăţia dură, privind cu atenţie şi jind la cei din preajmă, cum ni se povesteşte în „Setea de vară”: „La Patru pietre e o vară dură./ Căldura bate-n supravieţuire./ Autonomi şi pretendenţi la codru -/ Toţi cetăţenii, fără osebire,/ îşi neacă setea-n berea unui lotru./ Acel crâş- mar avea deatunci îndemâ- nare;/ Vorbea destul, punând apă-n pahare,/ Bătăi erau ades în curtea plină,/ Se furau bani şi se scoteau cuţite,/ Dar beţivanii se rugau să ţină/ Deschis cât mintea lor primea urzite/ Acele halbe atent îngrijite./ Acolo învăţat-am povestea pe deplin/ Că tremurul vieţii-l prinzi din mers,/ Că dragestea pentru femei e-un chin,/ De nu ştii să-i oferi un univers./ Se bea vârtos, pângăritor se bea,/ La Patru pietre, mai demult, cândva,/ Iar harul despuiat al vorbei de ocară/ L-am învăţat acolo, jucându-ne pe-afară.” „în orbita lui Borges” dă la iveală un Ionel Muscalu hieratic de-a dreptul, atingând uşor petalele şi pedalele cuvintelor, chiar dacă tot vitalist şi cu porniri de făcător al lumii sale:” Aş vrea să spun cuvântul cu pricina,/ Să nu mai ningă viscolind cu ger,/ Ducând Siberii de omăt spre Scilla./ Caribda adevărului o sper.// Aş vrea să tac lumini de-azur prin aer,/ Să mă-ntâlnesc cu nechezat de roib/ Trecând speranţa viselor prin caer,/ Să cresc lumini de rodii pentru-un orb.// Aş vrea din arbori mari să fac oraşe,/ Vitralii să le pun cu Dumnezeu,/ Să chem cu semn de rouă îngeraşe/ Să-mi rupă trupul cu gust erezeu.// Aş vrea să licăr prin troieni de dafin/ Cu versul licurici în pridvor amurgit,/ Să urc spre munte întrun băţ de afin/ Cântând spre seară versul ruginit.” într-o tonalitate asemănătoare sună şi „Pe lângă Villon”: „Ah, inima-mi hoinară iară zburdă,/ Cu mintea-mi limpede se ia la trântă./ Spectacol inedit, medieval,/ Solzoasele făpturi de prin podgorii/ Roiesc de butii duse către Pan,/ Grifoni îmi latră-n oase alegorii,/ Clovni şi fachiri îmi tescuiesc prin vine,/ Sărmană doamnă, nu ştiu cât m-o ţine.” în fine, până la reîntâlnirea de mâine cu poezia lui Ionel Muscalu, iată şi un text – „Inorogul” – de indicibilă tandreţe:”Băiatul cu policandrul aprindea stelele/ Strângând savuros mâinile pe sânii tăi./ Făcea gesturi simple, ruşinoase, cu efect nescontat,/ Se trezea dimineaţa, rupea o floare/ După care pleca./ La revedere!, striga curcanul din curtea vecină,/ înfoindu-şi roşul gâdilat al baticului gulerat.// Băiatul cu policandrul atingea stelele/ Aducând o mână după cealaltă peste coapsele tale/ şi tu îl priveai cu ochii de ceaţă/ De după paravanul păturii de lână,/ Aşteptând să se întoarcă, să te strângi iar nebună/ între zăbalele braţelor lui.// şi băiatul cu policandrul se aşeza după-masa/ Pe laviţă, rezemându-şi policandrul de gleznele tale/ Ca două vaze în care se oglindesc florile.”



articol publicat in 07.08.2008 ca editorial in Atac



de Dan Mucenic

miercuri, mai 08, 2013

Întrecere de călăreţi


acum ştiu,
deşi este greu să cred,
acum văd,
deşi lumina mă doare.
acum sunetele
au cromatică valoare.

sunt tăcut ca un şarpe în oraş,
nimeni nu mi-a atins pielea,
toţi mi-au vrut capul...
chiar înainte de apus.

ne punem mănuşile, cazmalele,
ochelarii de eclipsă,
mai bine lipsă şi omorâm
ţânţarii unul câte unul.

la dreapta
 o nurcă perfidă,
la stânga
privirea ei similară.

deasupra
naturala privire a tatălui,
încolo mâna ei pe umeri
strâng disperat,
subliniat,
ca o cădere de pietre...
cam pe acolo pe unde trec călăreţii,
notabil măsurând trecerea.

marți, mai 07, 2013

Postul de pază e gol

Aseară poetul a murit regulamentar,
Se așezase la aceeași masă de scris,
Avea în fată aceeași sticlă, același pahar,
Alături computerul deschis,
Pus pe pagina cu poezie și muze,
Alături facturi neachitate,
Doua cărți și câteva obuze,
O armată de abur și una de pene de zei,
De când nu mai stau în Olimp,
Fac turism pe unde pot și ei,
Tot acolo o naiadă, un pic bacantă,
O zaharniță fără zahăr,
Ba chiar și fără cafea,
Fiindcă asa sunt poeții,
Așteaptă moartea,
Fără pasiune și uneori fără respect,
Pentru ca o poartă o viată pe umărul drept,
Dar vezi dumneata
Si moartea se mai plictisea
Si și-a lăsat un pic coasa asa,
In călimară,
Să vadă dacă poate sa scrie și ea
Un poem ca un deces,
Fără o pană,
Ci doar ca o trecere ușor diafana...





luni, mai 06, 2013

Despre suflet...





La sufletul meu nu se potrivește nicio cheie,
De aceea a rămas închis
în același loc în cetate,
Necunoscut, nici nu contează,
Chiar dacă ar putea fi lamentabil
Sau bun de pus la rănile toate,
Asa ca, deși vechi, unii il cred nou,
Iar cei noi îl vad vechi,
Unii dau cu ssst!
Alții dau din urechi.
Le este frica nu de el,
Ci de cheia ce s-ar putea potrivi
Fiindcă sufletul asta face neîncetat zgomot de-a fi,
Da pe afara cu stări,
Cu poeme, cu febre,
Încât spulbera improvizațiile si momentele unora, uneori funebre,
Pana le reduce la zebre
De trecere lina prin gradina
Elucidata de evoluția pura,
Apoi justifica tăcerea cu faptul ca nu are palatin nici dantura!

duminică, mai 05, 2013

Azi, maine, clădim din noi

Sub fiecare spic de grâne
Stau trupurile celor prea-bătrâni.
Mâncam din maine,
Când mușcăm din pâine,
Atâtea zile, apoi săptămâni,
Ne limpezim și brazda cu eternul,
O parte ce-o zidim dorind mai mult,
Pe noi ne doare și azi efemerul,
Deși noi știm ca-n Domnul e mai mult!
As mai călca și astăzi pe văzduh,
As merge peste ape, ca o adiere,
Il cred, Il preamăresc, în Duh,
Indiferent de cât de putin mi-ar cere!
Dar mult de și-ar dori, nu asta-i baiul,
Ca nu îmi vrea vreodată raul, Sfânt Copil,
De aceea nu întreb pe unde este Raiul,
Ci cu ce as putea sa fiu util!?
Aștept cu rugăciune, cu răbdare,
Caci Domnul a fost mereu milostiv,
apoi vom merge prin aer sau pe mare
Si va voi aminti iar obsesiv,
Ca de nu crezi în El, nu ai nimic,
Indiferent de avere sau de aur,
In viata, sufletul tău e un tezaur,
Ce te va trece prin ceruri adamic.


Omul care l-a văzut pe Dumnezeu

L-au urat, pentru ca era iubit!
 Dar el i-a iubit in ciuda urii lor!














Dragostea este mai mult decât fluturi în stomac,
Este mai presus chiar de viaţă,
Nu-i ajunge tot oxigenul să se ardă
Şi se arde pe sine dragostea,
De obicei ea sculptează, pictează, scrie,
Găteşte, zâmbeşte copiilor,
Naşte noi lumi, întinereşte universul,
Face stelele să cânte şi irumpe în frunze noi,
În nopţi atât de albastre de ger,
Dragostea nu dă direcţia,
Se plimbă aşa pe sub stele, se strigă în noapte aşa cum
Cocoşii de fiecare dată îşi arată atingerea cu eternitatea
Adevărului că Dumnezeu există şi că El este uitat, trădat, minţit,
Căci cântatul cocoşilor este mai cunoscut decât o mie de înţelepţi,
Dragostea este cea care ne sălvează
Şi pocneşte pe alocuri cu gheaţă la mal,
Dar limpezeşte întotdeauna vârstele omenirii,
Înflorind cei mai promiţători muguri,
Aşa cum Dumnezeu ni L-a arătat pe Dumnezeu,
Prin Omul acela plin de dragoste!

Hristos a Înviat! Paste fericit tuturor!

Andrei are un ou fermecat de la o pasare maiastra din curtea vrăjită a bunicii . Cu el va învinge pe toți  Hristos a Înviat!

miercuri, mai 01, 2013

MAI…




                                                       fetei din Sună… mai

Mă mai aștepți cum singură știi tu,
Iubind fragil ca vasul de cristal,
Să nu te spargi, dar îndreptând un far
În calea mea stâlcită de-un pahar?


Mă mai aștepți zâmbind cum se cuvine
Şi dând binețe zorilor firești,
Când ușa aia scârțâie de mine,
Că nu mai vin din vinuri boierești?



Mă mai aştepţi cu buze răsfăţate
De ochii mei ce-ţi vindec-un surâs,
Când am pierdut şi ultimul tramvai de noapte,
Iar ceasul tău cu cuc s-a pus pe plâns?

Mă mai aştepţi ca îngerul răbdării,
Iubind cu ochii şi-njurând cu gura,
De dimineaţă aveam bagaju-n casa scării,
Iar tu, iubind, îmi sictireai natura?


Aşteaptă-mă, şi moartea mă aşteaptă,
Lumina-n cer oricât de des s-ar stinge,
Cu stânga strânge sila-n mâna dreaptă,
Iar coasa vieţii fumegă când ninge!

EDRAH_Giurgiu PHASE I