marți, septembrie 06, 2011

De ce suntem ortodocşi?

De ce suntem ortodocşi?



Cel mai recent număr al revistei „Historia“ vă propune o analiză complexă cu privire la un aspect pe care cei mai mulţi dintre noi îl consideră definitoriu pentru români: Ortodoxia. „Historia” tratează, astfel, o latură a istoriei noastre despre care se vorbeşte mai mult propagandistic, într-un discurs încorsetat de clişee.
De ce au ales urmaşii lui Thocomerius (un lider cuman convertit probabil la catolicism în Episcopia Milcoviei), Basarab I şi Nicolae Alexandru, drumul ortodoxiei pentru Ţara Românească? Sau de ce a fugit la est de Carpaţi, în nucleul viitorului stat moldovean, infidelul (în sens religios) voievod Bogdan I,cneaz din Maramureş, din demnităţile rezervate lui de regele maghiar după ce s-ar fi botezat catolic? Sunt tot atâtea întrebări care se rezumă, în fond, la una singură: De ce suntem ortodocşi? 

Răzvan Theodorescu: E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi

Răspunsul nu este deloc simplu şi clar, ci se înscrie sub semnul paradoxului, alături de originea latină a poporului român, peste care, timp de o mie de ani, au trecut valuri de migratori ce aveau potenţialul creării unui stat medieval pe alte coordonate şi care ar fi putut să fie în etnogeneza poporului român ce au fost francii pentru francezi, bulgarii pentru slavii sudici sau ungurii în Panonia. Aceştia ar fi putut să dea numele, limba şi chiar religia noului stat. Niciuna dintre acestea nu s-a petrecut.
Revista „Historia" îşi propune, în numărul din aprilie, să arunce puţină lumină peste o latură a istoriei noastre despre care se vorbeşte mai mult propagandistic, ideologic şi într-un discurs încorsetat de clişee, cărora nici măcar nu le cunoaştem originea. 
Neagu Djuvara, Răzvan Theodorescu, Radu Preda, Daniel Barbu, Dan Dungaciu şi-au asumat misiunea de a ne fi ghizi într-o lume a facerii şi a desfacerii, în care s-au plămădit popoare şi religii, mai ales pentru că această lume - căreia-i aparţinem, potrivit cifrelor oferite de recentele recensăminte - este cvasi-străină multora.  
Bulgarii şi ortodoxia noastră
Dacă ar fi să privim doar cifrele, am avea în România o populaţie puternic ataşată de credinţa ortodoxă şi de identitatea sa etnică. În primul rând, românii reprezintă 89,5% din totalul populaţiei ţării. În al doilea rând, populaţia de religie ortodoxă are o pondere de 86,8%. Şi, în al treilea rând, numărul celor care se declară atei sau fără religie este extrem de mic, doar 0,1% din populaţie. Datele sunt însă extrem de înşelătoare în privinţa cunoaşterii de fond a sentimentului religios pe care laicul român îl trăieşte şi îl practică.
Pe de altă parte, există astăzi în România un resentiment privind crearea în ochii cetăţenilor Uniunii Europeane a unui grup (unii i-ar spune „oală"), format din ţara noastră şi Bulgaria, în care nu se ştie cine e calul şi cine e căruţa. Această „construcţie" are un trecut cu adânci consecinţe. Creştinarea bulgarilor (864), apariţia limbii de cult slave, crearea primei patriarhii pe criterii de ordin etnic (Patriarhia Bulgară de la Târnovo, 1235), dar mai ales ascensiunea politică a celor două ţarate bulgăreşti în urmă cu aproape 1000 de ani au ajutat la conturarea unei identităţi ortodoxe pentru români. În fond, o populaţie vorbitoare de latină, fie chiar în forma ei vulgară, era uşor de asimilat ritului latin.

Alte influenţe
Totuşi, a spune doar că bulgarii ar fi „de vină" pentru credinţa pe care o mărturisim noi azi e prea mult; creştinarea vecinilor sub diferite rituri (ungurii trec la catolicism, după ce au fost creştinaţi iniţial ortodox, polonezii adoptă ritul romano-catolic, ruşii îmbrăţişează Ortodoxia în timpul lui Vladimir cel Mare), precum şi relaţiile feudalo-vasalice cu aceştia sunt tot influenţe importante pentru credinţa noastră. Există deopotrivă voci care aşază înrădăcinarea temeinică a „legii" de la Constantinopol în teritoriile româneşti după ce sultanul a zidit Înalta Poartă în preajma Sfintei Sofii. Dincolo însă de toate teoriile mai mult sau mai puţin posibile în ceea ce priveşte relaţia dintre voievozii români şi credinţa lor, românismul a devenit parte integrantă a diversităţii ortodoxe, poate în aceeaşi măsură în care ortodoxia şi-a pus amprenta asupra noastră.

În ce cred cei care cred?

Iată, în cele ce urmează, câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor. Prima categorie este cea a „omului religios", credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat. A doua categorie este cea a „pelerinului". Acest personaj religios este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente" eficace religios.
Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante la liturghie. Nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o căsnicie de refăcut. A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă". Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. E credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice.
„Indiferentul", anesteziat religios
A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă". Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni istorice. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu istoric. A cincea categorie este cea a „creştinului nepracticant". Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de biserică. Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc.
Ultima categorie este cea a „indiferentului". Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, problema nu există. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.

Niciun comentariu:

EDRAH_Giurgiu PHASE I